Totul despre femeile musulmane in societatea Islamica

In Sfântul Coran, femeia este percepută ca o fiinţă omenească, înzestrată cu o natură feminină, în ipostaza ei de fiică, soţie, mamă şi, cu siguranţă, de membru deplin al societăţii din care face parte. Este adevărat că unii musulmani au nedreptăţit femeia, în diferite epoci, privând-o de dreptul de a acumula cunoştinţe religioase şi de dreptul de a lucra. Ei chiar i-au interzis să meargă la moschee pentru a se dedica adorării şi studiului, au silit-o să se mărite cu un om pe care nu îl plăcea şi au închis-o în casă. Însă această situaţie a fost cauzată de absenţa înţelegerii religiei şi nu a predominat peste tot.
Pentru cineva interesat sincer de adevăr nu există altă cale decât să apeleze direct la sursa Islamului, adică la Sfântul Coran şi la Tradiţia Profetului Muhammed (Sunna, încorporată în relatări profetice, adică în

Hadisuri, care sunt spusele Profetului, acţiunile sale şi acţiunile făcute cu aprobarea sa şi care reprezintă singura variantă validă de interpretare a Coranului; în urma intenţiilor răuvoitoare ale duşmanilor Islamului de a introduce în tradiţia profetică relatări mincinoase ce nu îi aparţineau Profetului, a apărut ştiinţa hadisurilor, care a avut rolul de a delimita relatările profetice autentice de cele mincinoase4), care constituie legislaţia islamică,
divină (Şaria), ce reglementează statutul femeii în societatea islamică.

SITUAŢIA FEMEII ÎNAINTE ŞI DUPĂ REVELAREA ISLAMULUI

Femeia nu avea drept de moştenire sau de proprietate pe vremea
Jahiliyei (perioada ignoranţei, dinaintea Islamului). Ea era doar o moştenire,

excepţie făcând fetele care proveneau din familii nobile. Mai mult, practica îngropării de vii a fetiţelor era foarte răspândită înaintea venirii Islamului. Unii dintre companioni şi-au îngropat de vii chiar şi şapte fetiţe şi nu aveau remuşcări pentru fapta lor...Unele fetiţe erau îngropate imediat după naştere, iar altele la vârsta de şase ani.7

O dată cu prima revelaţie care a avut loc la vârsta de 40 de ani (anul 610 e.n.) şi care a durat 23 de ani, a început şi chemarea lui Muhammed la monoteism şi la reformă socială. El a promovat o viaţă sănătoasă. A condamnat violenţa domestică, le-a încurajat pe soţiile sale să exprime ceea ce gândesc, a garantat femeilor musulmane drepturi care vor fi promulgate, chiar şi în Europa, doar cu câteva secole mai târziu, incluzând dreptul la proprietate personală; a respins ideea căsătoriilor aranjate şi a acordat dreptul de a divorţa fie şi din cauza incompatibilităţii dintre soţi.8

Astfel, Profetul a schimbat condiţia socială şi poziţia femeilor. Înainte ca Sfântul Coran şi „Tradiţia Profetului” (Sunna) să îmbunătăţească această problemă , nici o societate nu a recunoscut, nici prin lege, nici prin practică, drepturile femeilor aşa cum a recunoscut drepturile bărbaţilor.

♥FEMEIA CA FIINŢĂ UMANĂ

Islamul a fost revelat într-un moment în care mulţi oameni negau că femeia este o fiinţă umană; unii erau sceptici, iar alţii i-au admis umanitatea, însă considerau că femeia a fost creată pentru a-l servi, umilă, pe bărbat.
Pentru musulmani, egalitatea de esenţă, de natură spirituală, dintre
bărbat şi femeie este declarată şi explicată în Coran. Astfel, ei au:
Aceeaşi demnitate şi onoare din perspectivă divină: „Noi i-am cinstit pe
fiii lui Adam...şi i-am ales pe ei înaintea altora din cei pe care i-am
creat.”10 (17: 70)
Aceeaşi origine: „O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Dumnezeu în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Dumnezeu este Veghetor peste voi (Raqib)!” (Coran 4: 1). Profetul Muhammed a proclamat de asemenea: „Ascultaţi! Voi aveţi o singură divinitate, după cum aveţi un singur părinte (Adam). Nu există nici o deosebire între un arab şi un nearab. Există deosebire numai în ceea ce priveşte supunerea faţă de Dumnezeu. Cel mai virtuos dintre voi este cel mai onorabil în ochii lui Dumnezeu.”11 Femeile şi bărbaţii sunt în acest raport fraţi, după cum afirmă Trimisul lui Dumnezeu: „Femeile sunt surorile bărbaţilor.”
Hadisul este relatat de ’Aişah şi transmis de Imam Ahmed (6/256).

Acelaşi caracter islamic ideal:„Musulmanilor şi musulmancelor, drept credincioşilor şi drept-credincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi-o păzesc, celor care-L pomenesc pe Dumnezeu mereu şi acelora [dintre femei] care-L pomenesc, Dumnezeu le-a pregătit iertare şi răsplată mare [adică
Paradisul].” (Coran 33: 35).

Aceeaşi răsplată şi intrare în Paradis:„Domnul lor le-a răspuns: «Eu nu
las să se piardă nicio faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau
muiere, deopotrivă unul cu altul!»”(Coran 3: 195); „Oricine face fapte
bune, bărbat sau femeie – credincios fiind – aceia vor intra în Rai şi
nu vor fi nedreptăţiţi nici cât un punct.” (Coran 4: 124)

Aceleaşi pedepse şi intrare în Iad: „Bărbaţii făţarnici şi femeile făţarnice sunt ei unul la fel ca altul...Dumnezeu a făgăduit bărbaţilor făţarnici şi muierilor făţarnice, precum şi necredincioşilor, focul Gheenei (Iadului) şi veşnic vor sălăşlui în el!...” (Coran 9: 67-68)

Aceleaşi responsabilităţi sociale şi religioase:„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea (As-Salat), aduc Dania (Az-Zakat) şi se supun lui Dumnezeu şi Trimisului Său. Cu aceştia Dumnezeu va fi îndurător, căci Dumnezeu este Puternic (şi) Înţelept ('Aziz, Hakim).” (Coran 9:71). În istorisirea despre Adam, poruncile divine îi erau date lui şi soţiei
sale, în mod egal: „O, Adam, sălăşluieşte tu împreună cu soaţa ta în
această grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar
să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei
nedrepţi!” (Coran 2: 35). Elementul nou în privinţa acestei istorisiri, aşa
cum este prezentată în Coran, constă în faptul că nu este învinovăţită Eva
pentru tentaţie, ci Satana:„Şeitan i-a ademenit [să mănânce] din el şi
i-a scos pe ei de unde se aflau...” (2: 36)....greşeala a fost a
amândurora şi amândoi s-au căit şi au cerut iertare:„Şi au răspuns ei:
«Doamne, am fost nedrepţi cu sufletele noastre şi dacă nu ne ierţi şi
nu Te înduri de noi, vom fi printre cei pierduţi!»” (7: 23).13 Islamul nu stigmatizează femeia; ea nu are o natură inferioară, nu există niciun mit al izgonirii din paradis şi nicio responsabilitate pentru păcatul originar.14 Mai mult, unele versete încă atribuie vina lui Adam:„Noi am încheiat un
legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat şi Noi nu am aflat în el
tărie.” (20: 115); Acest lucru ne sugerează că Adam a fost cel care a păcătuit primul şi a fost urmat de soţia sa. Oricare ar fi situaţia, chiar şi acceptând că Eva ar fi păcătuit prima, doar ea singură va fi responsabilă, nicio vină nu este transmisă fiicelor ei.„Acest neam a trecut. El are
ceea ce şi-a agonisit, iar voi veţi avea ceea ce v-aţi agonisit. Voi nu
veţi fi întrebaţi pentru ceea ce au făcut ei.” (2: 134; 2: 141).

Islamul afirmă că, în faţa lui Dumnezeu, femeile, în calitate de credincioase, sunt egale cu bărbaţii, dar vorbeşte de asemenea şi de diferenţele faţă de bărbaţi în ceea ce priveşte rolul lor de mame, soţii, fiice.

♥FEMEIA CA MAMĂ

Coranul accentuează în multe locuri rolul important al mamei în
creşterea şi îngrijirea copilului, onorând-o şi punând-o înaintea tatălui:„Noi

l-am povăţuit pe om [să facă bine] părinţilor săi, mama lui l-a purtat, [suportând pentru el] slăbiciune după slăbiciune, iar înţărcarea lui a fost după doi ani, [aşadar]: «Adu mulţumire Mie şi părinţilor tăi, căci la Mine este întoarcerea!»” (31: 14); „Noi i-am poruncit omului să le arate bunătate părinţilor săi. Mama sa l-a purtat cu dureri şi l-a născut cu dureri. Purtarea lui şi [până la] înţărcarea lui sunt treizeci de luni.
(Coran 46: 15).
Profetul Muhammad a acordat de asemenea mamei un loc privilegiat.

Un bărbat a venit la Profet întrebând: „Cine merită cel mai mult grija mea?” El a răspuns: „Mama ta.” Bărbatul a mai întrebat: „Apoi cine?” El a răspuns din nou: „Mama ta.” Bărbatul a mai întrebat: „Apoi cine?” El a răspuns din nou: „Mama ta.” Bărbatul a întrebat (a patra oară): „Apoi cine?” Iar Profetul a răspuns: „Tatăl tău.” Al-Bazzar relatează că un bărbat făceata waf în jurul Kaabei, cărând-o în spate pe mama sa. Bărbatul l-a întrebat pe Profet „Acum am reuşit să mă achit în faţa ei?” Profetul a spus: „Nu, nici măcar
pentru unul dintre suspinele ei (adică unul dintre suspinele trudei, ale
naşterii sale şi aşa mai departe)”. Un bărbat a venit la Profet şi a zis: „O,
Trimis al lui Dumnezeu, vreau să lupt şi aş dori sfatul tău.” El l-a întrebat:„ Ai mamă?” Omul a spus: „Da.” Apoi el i-a spus: „Nu o părăsi, deoarece
Paradisul se află sub picioarele ei.”

Înainte de Islam, unele reglementări religioase au neglijat drepturile mamei, făcându-le nesemnificative. Odată cu venirea Islamului a devenit recomandat să ai grijă de mătuşile din partea tatălui şi a mamei. Un bărbat s-a apropiat de Profet şi a zis: „Am comis o ofensă; pot să plătesc pentru ea?” El a întrebat: „Ai mamă?” Bărbatul a spus: „Nu.” Apoi el a întrebat: „Ai o mătuşă din partea mamei?” Omul a răspuns: „Da.” a zis: „Fii bun cu ea!”

Islamul ne porunceşte să fim buni cu mama, deşi aceasta nu este credincioasă! Asma’a bint Abu Bakr l-a întrebat pe Profet de relaţia sa cu mama ei necredincioasă care a venit la ea. El a spus: „Da, să ai o relaţie
bună cu mama ta.”

O dovadă că Islamul se îngrijeşte de mame, de drepturile şi sentimentele mamelor, este aceea că o mamă divorţată are mai multe drepturi şi este mai indicat ca ea să aibă grijă de copii decât tatăl lor. ’Abdullah Ibn ’Amr Ibn Al-Aas a relatat că o femeie a întrebat: „O, Trimis al lui Dumnezeu, acest fiu al meu a crescut în pântecele mele, l-am alăptat de la sânul meu, l-am ţinut în poala mea. Tatăl lui l-a luat de lângă mine.” Profetul a spus: „Tu ai mai multe drepturi, dacă nu te măriţi.” Ibn ’Abbas a spus: „’Omar Ibn Al-Khattab a divorţat de soţia lui dintre ansari, mama lui ’Asim. El a întâlnit-o pe când îşi purta copilul în Mahser (o piaţă dintre Quba şi Medina). Copilul era înţărcat şi putea să meargă. ’Omar a luat copilul de la ea şi s-au certat până ce copilul a început să plângă. ’Omar a zis: «Am mai multe drepturi asupra copilului meu decât tine.» Ei s-au plâns lui Abu Bakr al cărui verdict a fost acela că mama ar trebui să păstreze copilul. El a spus: «Mirosul, patul şi poala ei sunt mai bune pentru el decât ale tale până ce copilul va creşte şi va alege el însuşi.»”

♥FEMEIA CA FIICĂ

În vremurile preislamice, arabii erau mâhniţi şi supăraţi de naşterea fetelor, aşa că un tată, când era informat că soţia lui a dat naştere unei fete, spunea: „Ea nu este atât de binecuvântată de Dumnezeu precum un fiu; apărarea ei constă în plâns şi îngrijirea ei este prin furt!”. „Iar dacă vreunuia dintre ei i se vesteşte [naşterea] unei fiice, chipul lui devine negru şi el e plin de mânie, se ascunde de lume din pricina răului ce i s-a vestit.
Să-l ţină el, în ciuda umilinţei, sau să-l îngroape în ţărână? Ce proastă
judecată!” (Coran 16: 58-59). Tradiţiile arabilor i-au permis tatălui să îşi îngroape de vie fiica din cauza sărăciei actuale sau presupuse sau din cauza temerilor legate de o posibilă ruşine pe care ar putea s-o cauzeze aceasta când ar fi crescut. În acel context, Coranul îi acuză, zicând:„Şi când fetiţa îngropată de vie va fi întrebată pentru ce păcat a fost omorâtă...”(Coran81: 8-9). „...să nu-i omorâţi pe copiii voştri de teama sărăciei, căci Noi vă vom da cele de trai atât vouă cât şi lor;...!” (Coran 6: 151)Unele reguli vechi îi dădeau tatălui dreptul de a-şi vinde fiica, pe când alţii îi permiteau să o înmâneze altui bărbat care putea chiar să o omoare sau să o posede, dacă tatăl omorâse fiica altui om.
Când a fost revelat Islamul, s-a poruncit ca o fiică, la fel ca un fiu, să
fie tratată ca un cadou de la Dumnezeu:„A lui Dumnezeu este stăpânirea cerurilor şi a pământului. El creează ceea ce voieşte şi dăruieşte El copile cui voieşte şi dăruieşte El băieţi cui voieşte, sau dă El şi băieţi, şi copile şi-l face sterp pe cel pe care El voieşte. El este Atoateştiutor [şi] Atotputernic ('Alim, Qadir).” (Coran 42: 49-50).
Profetul a promis răsplăţi mari petru cei ce se poartă bine cu fiicele lor.
El a spus: «Oricine a avut trei fiice şi şi-a demonstrat răbdarea în
creşterea lor, mulţumirea lor şi nemulţumirea lor, Dumnezeu îl
răsplăteşte cu Paradisul pentru mila lui asupra lor». Un bărbat a întrebat:
«Şi cel care are două fiice, o, Trimis al lui Dumnezeu?». El a răspuns:«Şi
cel care are două fiice, de asemenea.» Altul a întrebat: «O, Trimis al lui
Dumnezeu, dar cel care are o fiică?» El a răspuns: «Şi cel care are o fiică,
de asemenea.»” În relatarea de la Aişa, transmisă de imamul Bukhari şi
imamul Muslim, Profetul a spus: „Oricine suferă o nenorocire cauzată de
păstrarea fiicelor lui, dar cu toate acestea le tratează bine, va fi protejat
de ele de Focul Iadului”.

Controlul tatălui asupra fiicei nu depăşeşte limitele educaţiei morale; la fel şi în ceea ce îi priveşte pe fraţii ei. El este obligat, conform religiei, să o întreţină până când se mărită. Nu are dreptul de a o vinde sau de a o face proprietatea unui bărbat în niciun mod.

Unui tată îi este interzis să îşi mărite fiica în schimbul căsătoriei cu fiica acelui bărbat, aceasta fiind numită în justiţie „căsătorie vacantă”, din cauza lipsei zestrei, întrucât zestrea este dreptul fiicei, nu al tatălui. În plus, tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu un bărbat pe care aceasta nu îl vrea sau cu care ea nu este de acord. Într-o relatare a Aişei se spune: „L-am întrebat pe Trimisul lui Dumnezeu: «Sunt femeile întrebate în legătură cu această chestiune?» El a răspuns:«Da.» Eu am continuat: «Virgina, când este întrebată, este ruşinată şi rămâne tăcută.» El a spus: «Tăcerea este permisiunea ei.»” Din acest motiv învăţaţii spun că femeia virgină ar trebui să ştie că tăcerea este consimţământul ei. Conform Aişei, o fată a venit la ea, spunând: „Tatăl meu m-a măritat cu nepotul lui pentru a se înălţa pe sine prin acest act, iar eu nu sunt de acord.” ’Aişah a replicat: „Stai jos până ce va veni Profetul.” Ea i-a spus, iar el a trimis după tatăl ei care i-a dat libertatea de a alege. Ea a spus: „O, Trimis al lui Dumnezeu, am fost de acord cu ce a făcut tatăl meu, dar am vrut să ştiu dacă femeia are vreun cuvânt de spus în această chestiune.”18 În legislaţia islamică este stipulată consultarea mamei în ce priveşte căsătoria fiicei ei, aşa că mariajul poate fi săvârşit mulţumind toate părţile implicate. Ibn ’Omar a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra lui!) a zis:„Luaţi permisiunea femeii cu privire la fiicele lor.” Tatăl nu ar trebui să pună obstacole în calea căsătoriei, dacă un bărbat potrivit îi cere mâna fiicei sale, concentrându-se asupra moralităţii şi credinţei lui, nu a lucrurilor materiale şi lumeşti. În hadisuri se afirmă: „Nimic nu este mai bun pentru cei îndrăgostiţi decât căsătoria”; „Dacă persoana care te mulţumeşte în privinţa moralităţii şi credinţei vine la tine, las-o să se căsătorească [cu fiica ta]. Dacă nu faci asta, vei crea răzvrătire pe pământ şi vei răspândi corupţia”.

Astfel, Islamul l-a învăţat pe tată că fiica lui este o „fiinţă umană”,
înainte de orice altceva. Ea nu este o „marfă” ce poate fi dăruită şi dată celui
care plăteşte mai mult, precum fac mulţi taţi ignoranţi şi avari ce continuă
această practică şi astăzi. În hadis se spune: „Este norocul unei femei să
îşi uşureze angajamentul, zestrea şi să îşi uşureze pântecul – adică
naşterea”. Hadis relatat de Aişa.

♥FEMEIA CA SOŢIE

Conform unor credinţe străvechi, femeia a fost considerată impură, creată de Satana. Fiecare ar trebui, prin urmare, să scape de ea şi să se îndrepte spre o viaţă monahală, de sacrificiu. Alţii au considerat soţia ca fiind un instrument de plăcere pentru bărbat, o bucătăreasă şi o servitoare în casa lui.

Islamul a fost revelat pentru a desfiinţa viaţa monahală şi retragerea din lume. El promovează căsătoriile şi consideră căsnicia drept unul dintre semnele şi dovezile că Dumnezeu este în Univers: „Printre semnele Lui

[este acela] că El v-a creat pe voi din ţărână şi apoi iată-vă pe voi oameni care v-aţi răspândit [pe pământ].” (Coran 30: 21).„El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi din el a făcut-o şi pe perechea lui, lângă care el să poată găsi linişte.” (Coran 7: 189).

Islamul a făcut ca o soţie bună să fie cea mai mare comoară pe care un bărbat o poate avea în viaţa sa, după credinţa în Dumnezeu şi respectarea poruncilor Sale. „Profetul i-a zis lui Omar: «Să îţi spun care
este cea mai mare comoară pe care o poate păstra un bărbat? O soţie
bună. Dacă el se uită la ea, se binedispune, dacă îi porunceşte ceva, ea
se supune, şi dacă este departe de ea, aceasta îi rămâne fidelă»”.
Profetul a spus: „Lumea este minunată şi cea mai mare comoară a ei

este o femeie bună.” De asemenea, a zis: „Oricui îi este încuviinţată o soţie bună, el este ajutat să urmeze jumătate din religie, iar în cealaltă jumătate este lăsat să Îi fie supus lui Dumnezeu.”19

ROLUL FEMEII ÎN CADRUL FAMILIEI

Familia reprezintă unitatea fundamentală a sistemului general al ordinii sociale islamice. Ea se bucură de cel mai înalt statut şi de cel mai puternic prestigiu. Rolurile sociale atribuite de Şaria (legislaţia islamică) bărbatului şi femeii în cadrul familiei se bazează pe o realitate simplă, dar profundă: cei doi sunt biologic şi sexual diferiţi şi doar femeia poate naşte copii. Alte diferenţe importante – fiziologice, psihice şi sociale – derivă de aici. Astfel, diferenţierea rolurilor pe sexe reprezintă cheia asigurării stabilităţii întregului sistem. Familia, ca şi unitate, are drept conducător bărbatul, pentru că nicio instituţie nu poate supravieţui fără un lider, dar sub nicio formă acest fapt nu denotă că femeia este inferioară bărbatului. Islamul nu stigmatizează femeia. De asemenea, a naşte şi a creşte copii nu reprezintă o ruşine. A conduce şi stăpâni regatul propriului cămin – acel paradis al evoluţiei şi fericirii umane – nu reprezintă o realizare minoră. Activitatea casnică şi copiii pot fi degradante doar într-o societate care alege să le privească astfel. În Islam, sfera domestică nu reprezintă un aspect devalorizat al vieţii umane, nici căminul nu este în niciun fel inferior vieţii publice. Cu siguranţă, expresia „închis între patru pereţi” sună absurd pentru orice musulman, întrucât, în Islam, căminul...este mai important şi mai sacru decât chiar clădirea parlamentului..si, cu certitudine, este mai prestigios, creativ şi plin de satisfacţii decât un magazin sau un birou de secretară, unde două treimi din femeile „emancipate” ajung finalmente să muncească.
Islamul consideră munca femeii de a se îngriji de casă, de a avea grijă de nevoile bărbatului şi de a-şi creşte copiii bine un act de adorare (‘ibaadah) şi un efort depus de dragul lui Dumnezeu (jihad). Esma (numită „predicatoarea femeilor”) a venit la Profet şi „a zis: «O, Trimis al lui Dumnezeu, sunt mesagera femeilor la tine. Nu este nicio femeie printre ele care să ştie acest lucru şi niciuna nu vrea să vin la tine.» Apoi şi-a prezentat cazul şi a spus: «Dumnezeu este Dumnezeul bărbaţilor şi al femeilor şi tu eşti mesagerul Lui între bărbaţi şi femei. Lupta pentru Dumnezeu (jihad) este pentru bărbaţi; dacă câştigă, îşi iau răsplata şi dacă mor martiri, sunt în viaţă [pe lumea cealaltă] şi sunt îngrijiţi de Dumnezeu. Deci ce fapte egale cu ale lor trebuie să facem pentru Dumnezeu?» El a spus: «Fiţi supuse soţilor voştri şi îndepliniţi-vă îndatoririle! Puţine dintre voi fac aceasta.»”21

Islamul îi permite femeii să lucreze în afara căminului, la un serviciu adecvat naturii, preocupărilor şi capacităţii sale şi care nu îi afectează feminitatea. Munca ei este legală, având anumite limite şi condiţii, în special când ea sau familia ei are nevoie de acest serviciu sau când societatea însăşi are nevoie de munca ei în mod special. Nevoia de a munci nu este limitată doar la aspectul financiar. Poate fi şi o nevoie psihologică, precum cea a unei femei inteligente, cu studii, care nu este măritată, sau a unei femei măritate care nu are copii sau are mult timp liber şi doreşte să fie utilă comunităţii sale.

DREPTURILE PRINCIPALE ALE SOŢIEI ÎN FAŢA SOŢULUI

Zestrea - pe care bărbatul e obligat să i-o ofere femeii ca un simbol al dorinţei lui de a se însura cu ea. Dumnezeu spune: „Şi oferiţi femeilor zestrea de bunăvoie, iar dacă ele se lipsesc – nesilite – de ceva, atunci voi cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere!” (Coran 4: 4).


Dreptul de a fi întreţinută - soţului i se cere să îi asigure soţiei mâncarea, hainele, un loc în care să locuiască şi tratament medical conform mediului, condiţiilor şi veniturilor sale.„Cel care este înstărit să

cheltuiască după averea sa, iar cel a cărui înzestrare este măsurată să cheltuiască din ceea ce i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni decât după cum El i-a dat. Şi Dumnezeu va face să vină după strâmtorare belşug.” (Coran 65: 7).Profetul a spus în legătură cu
drepturile femeilor: „Voi sunteţi obligaţi să le asiguraţi mâncarea şi hainele
în mod onorabil.”

Dreptul de a convieţui cu ele onorabil, ce cuprinde un complex de
drepturi. Dumnezeu Atotputernicul a spus: „O, voi cei care credeţi!...purtaţi-vă cu ele după cuviinţă! Iar dacă nu vă este pe plac, se poate să nu vă fie pe plac un lucru pe care Dumnezeu l-a pregătit [să vă aducă] un mare bine.” (Coran 4: 19).23 (30:21) Profetul a spus:
„Purtaţi-vă bine cu femeile.” Aişa a spus: „Niciodată nu am văzut un
om care să fie mai înţelegător cu membrii familiei sale decât
Muhammed.”24 Tot ea a relatat că Profetul a spus: „Cel mai bun dintre
voi este acela care este cel mai bun cu familia sa, iar eu sunt cel mai
bun cu familia mea.”

Dreptul de a nu fi bătută: Dumnezeu porunceşte: „...Dacă ele ascultă de
voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor...” (4:34); „Ţinerea
(soţiei) în bună înţelegere, sau slobozirea (ei) cu bunătate.”(2:229)
Profetul l-a blamat pe cel care îşi loveşte soţia, zicând: „De ce o loveşte
unul dintre voi pe muierea lui, ca şi când ar fi o roabă, când ştie că s- ar putea ca la capătul zilei să se culce cu ea?!” ’Aişa a relatat: „Trimisul lui Dumnezeu nu a lovit nici una din femeile lui şi nici unul din slujitorii lui niciodată.”25 Unele dintre soţiile musulmanilor s-au plâns Profetului că sunt bătute de soţii lor. Auzind aceasta, Profetul a spus categoric: „Cei care îşi bat soţiile nu sunt cei mai buni dintre voi.” (Tirmidhi) Profetul a sfătuit-o pe o femeie musulmancă care se numea Fatima bint Qais să nu se căsătorească cu un bărbat despre care se ştia că bate femeile. „M-am dus la Profet şi am spus: Abu Jahm şi Muawiah m-au cerut de soţie. Profetul a spus: Muwiah este sărac şi Abu Jahm obişnuieşte să bată femeile.”(Muslim)

În schimb, pentru aceste drepturi, o soţie este obligată să îl asculte pe bărbatul ei în toate, excepţie făcând nesupunerea faţă de Dumnezeu. Ea este obligată să aibă grijă de banii lui şi să nu-i cheltuiască decât cu permisiunea lui; cât despre casa lui, ei nu îi este permis să lase pe nimeni înăuntru fără permisiunea lui, chiar dacă este vorba de o rudă. Astfel de îndatoriri nu sunt nici prea grele, nici nedrepte în schimbul drepturilor ei. Prin urmare, pentru fiecare drept există o îndatorire. Dumnezeu Atotputernicul spune: „Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă...”(Coran 2:228).În concluzie, femeile au drepturi şi obligaţii egale.

Cuvintele lui Ibn

‘Abbas, care stătea în faţa unei oglinzi pentru a se aranja, sunt lăudabile. Când a fost întrebat de acest lucru, a spus: „Mă înfrumuseţez pentru soţia mea aşa cum şi ea face aceasta pentru mine.”

♥FEMEIA ÎN CALITATE DE MEMBRU AL SOCIETĂŢII

Anumiţi oameni influenţi, care sunt ghidaţi de interese personale, au propagat ideea că Islamul a forţat femeia să fie închisă în casă şi să nu iasă decât când e deja moartă. Acel verdict nu are însă vreo bază adevărată în Coran sau în Sunna (tradiţiile profetice) sau în istoria femeilor musulmane din primele trei generaţii de după Profet, care sunt dintre cele mai bune femei. În sfera vieţii sociale, femeia musulmană a jucat rolul său, ţinând predici de reamintire a faptelor bune, poruncind ceea ce este bine şi
interzicând răul, în conformitate cu vorbele lui Dumnezeu.

O poveste binecunoscută descrie cum o femeie s-a ridicat în timpul predicii de vineri a lui Omar şi l-a contrazis în legătură cu valoarea dotei ce trebuie să fie plătită miresei. Semnificativ este cum ‘Omar (al treilea calif), fiind convins de argumentul ei, a replicat: „Omar a greşit, iar o femeie a avut
dreptate.”De asemenea, în timpul califatului său, ‘Omar a numit în funcţia de administrator al unei pieţe o femeie – Al-Şifa bint Abdullah.

EDUCAŢIA FEMEII

Dreptul femeii la educaţie sau de a învăţa este fundamental şi este
garantat de asemenea de învăţăturile Islamului. Profetul spune:
„Dobândirea cunoştinţelor este datoria fiecărui musulman”, unde
„fiecare musulman” implică în mod evident bărbaţi şi femei într-o manieră

egală, aşa cum conchid toate autorităţile de jurisprudenţă. Astfel, femeia musulmană este obligată să cunoască învăţăturile lui Dumnezeu despre ceea ce este permis, interzis, despre drepturile şi îndatoririle sale. Ea poate ajunge la cel mai înalt grad de cunoaştere pentru a dobândi gradulijtihad- ului (judecarea independentă asupra chestiunilor religioase).29

O scurtă poveste relatată în Coran ilustrează de-asemenea dreptul femeii la educaţie. Khawlah a fost o femeie musulmană al cărei soţ a spus într-un moment de furie: ”Tu eşti pentru mine precum spatele mamei mele”. Aceasta era formula (denumită zihar) prin care arabii păgâni divorţau de soţiile lor, însă femeile nu puteau părăsi casa soţului pentru a se căsători cu un alt bărbat. Când Khawlah a auzit aceste cuvinte de la soţul său a fost într- o situaţie foarte neplăcută. Ea a mers la Profet şi l-a rugat să intervină pentru ea. Profetul a fost de părere ca ea să aibă răbdare până va descoperi o cale de ieşire din această situaţie. Profetul i-a spus: „ nu te văd pe tine decât că ai fost oprită lui.” Khawlah a insistat pe lângă Profet zicând că el nu a rostit „te repudiez”. La scurt timp Dumnezeu a revelat un capitol numit „Al Mujadila” sau „sura celei care discută” şi în care acest obicei nedrept a fost abolit.

„Dumnezeu Preaînaltul a auzit vorbele celei care discută cu tine în privinţa bărbatului ei şi se plânge lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu aude discuţia voastră, căci Dumnezeu Preaînaltul este Cel care aude totul şi Vede totul.” (58:1) Femeia în concepţie coranică are dreptul să argumenteze cu însuşi Profetul Islamului. Nu i s-a recomandat să tacă şi nici să îl considere pe soţul său unica sursă de referinţă în materie de drept şi religie.30 Soţiile companionilor Profetului obişnuiau să meargă la Profet să îl întrebe despre problemele care le intrigau.
Soţul ei nu are dreptul de a o împiedica să caute cunoaşterea. Nici nu îi poate interzice să meargă, dacă îşi doreşte, la rugăciunea în grup într-o moschee. Profetul a spus: „Nu interziceţi femeilor lui Dumnezeu să
meargă la moscheile Lui!”. Femeile au luat parte mereu la şedinţele de învăţare ale Profetului. Ele se adresau’Aişei dac aveau întrebări jenante sau prea îndrăzneţe. Aceasta, oricum, nu a fost de ajuns pentru ele; de aceea au cerut o zi specială destinată învăţării, zi care să le fie alocată fără ca ele să fie în preajma unei mulţimi de bărbaţi, şi au spus deschis: „Trimis al lui Dumnezeu, bărbaţii petrec foarte mult timp în compania ta, aşa că dedică-ne una dintre zilele tale!” Profetul a promis că le va dărui o zi în care să le predice, să le îndrume şi să le dea explicaţii referitoare la viaţa islamică.

CÂND ÎI ESTE PERMIS UNEI FEMEI SĂ LUCREZE?

În Islam o femeie îşi are nevoile satisfăcute datorită sprijinului obligatoriu impus de Şaria (legea islamică) asupra tatălui, soţului, fiilor, fraţilor sau asupra altor rude de sânge. Astfel, un principiu din Şaria ne anunţă: locul femeii este acasă. Am stabilit deja că a fi diferit nu înseamnă a fi inferior în Islam. Această descurajare de a lucra în afara casei nu prejudiciază în niciun fel dreptul femeii la proprietate, de a conduce o afacere...sau chiar de a-şi lua un servici, atunci când este necesar, precum în povestea celor două fiice ale bătrânului, menţionată în Sura Al-Qasas din Coran, care obişnuiau să aibă grijă de oile tatălui lor. Dumnezeu Atotputernicul spune: „Şi când a ajuns la apa de la Madyan, a găsit acolo o mulţime de oameni care adăpau [vitele]. Şi în afară de ei, a găsit el (Moise) şi două femei care-şi ţineau departe [turma lor]. Şi le-a întrebat el: «Care este necazul vostru?» Au răspuns ele: «Noi nu vom putea să adăpăm până ce nu s-au dus păstorii, iar tatăl nostru este tare bătrân!»” (Coran 28: 23). Totuşi, a-i cere femeii să lucreze în afara căminului nu este echitabil – înseamnă a o împovăra cu dublă zi de muncă.

CONDIŢIILE SEVICIULUI FEMEII

Serviciul trebuie să fie legal islamic, în sensul că nu trebuie să fie interzis de Islam (haram) sau să conducă la ce este interzis. De exemplu, femeia nu poate să lucreze ca menajeră în casa unui celibatar sau ca secretară privată pentru un director, serviciu care i-ar cere să stea singură cu el, sau ca dansatoare ce îi excită pe bărbaţi, sau ca lucrătoare într-un restaurant în care se serveşte alcool.

Serviciul ei nu trebuie să îi afecteze alte îndatoriri ce nu pot fi neglijate,
precum datoria ei faţă de copii şi soţ, aceasta fiind sarcina ei principală.

CONCEPTII GRESITE INFIRMATE

Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite situaţii precum mărturia legală, moştenirea, preţul sângelui, grija familiei, conducerea statului? deosebirile sunt determinate doar de îndatoririle diferite ale fiecăruia dintre cele două sexe, în virtutea dispoziţiei sale naturale. Astfel:

FEMEIA MARTOR

Este adevărat că în Coran există indicaţia că în cazul tranzacţiilor să fie luaţi drept martori fie doi bărbaţi, fie două femei şi un bărbat. Este vorba despre versetul cunoscut ca „versetul îndatoririlor”.

Şeicul de la Universitatea Al-Azhar, Mahmud Şaltut, spune: „Versetul nu se referă la statutul mărturiei. El se apleacă mai degrabă asupra metodelor de verificare şi de stabilire a încrederii în ce priveşte drepturile individului în momentul tranzacţiei. Versetul începe, de fapt, astfel:«O, voi cei care credeţi! Dacă voi contractaţi o datorie pentru un anumit timp, atunci însemnaţi-o în scris! Şi să o însemne, între voi, un scrib cu dreptate! Scribul nu are voie să refuze a scrie, aşa cum l-a învăţat Dumnezeu. Aşadar, el trebuie să scrie aşa cum îi dictează datornicul, care trebuie să fie cu frică de Dumnezeu, Stăpânul său, şi să nu micşoreze [valoarea datoriei] cu nimic! Dar dacă datornicul este fără judecată sau slab sau nu poate dicta el, atunci să dicteze tutorelui său, cu dreptate. Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!» (Coran 2: 282). De aceea situaţia este una de verificare şi de documentare a drepturilor, nu una de judecată.” ...el continuă: „Găsim o dovadă puternică a egalităţii în afirmaţiile Coranului, anume că femeia este egală cu bărbatul în tipul mărturiei cunoscută ca jurământul condamnării (un jurământ în care chiar soţul sau soţia îşi acuză partenerul de adulter şi în care singurul martor este unul dintre ei – nota traducătorului.):«Aceia care le defăimează pe soţiile lor şi nu au martori afară de ei înşişi, fiecare dintre ei trebuie să facă patru mărturii [cu jurământ] pe Dumnezeu că el este dintre cei care spun adevărul şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca blestemul lui Dumnezeu să cadă asupra lui, dacă el este dintre cei care mint. Însă osânda va fi îndepărtată de la ea, dacă ea face patru mărturii [cu jurământ] pe Dumnezeu că el este dintre cei care mint şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca mânia lui Dumnezeu să se abată asupra ei, dacă el este dintre cei care spun adevărul.»
(Coran 24: 6-9).”34 Astfel, mărturia femeii o poate chiar invalida pe cea a unui bărbat. Se observă din acest verset şi cât de important e în Islam apărarea onoarei femeii, un drept fundamental. Un alt verset din Coran spune:“Pe aceia care defăimează muieri cinstite şi, apoi, nu aduc patru martori, biciuiţi-i cu optzeci de lovituri şi nu mai primiţi mărturie de la ei niciodată, căci ei sunt nelegiuiţi!” (Coran 24: 4)

JURĂMINTELE FEMEILOR

Dacă o femeie moare, lăsând în urmă un soţ, o soră din aceiaşi părinţi şi
doi fraţi din partea tatălui, soţul primeşte o jumătate din moştenire, iar sora cealaltă jumătate, pe când fraţii vitregi nu primesc nimic, întrucât sunt doar rude. Dar dacă este vorba de o soră vitregă, aceasta va primi o şesime pentru întreţinere.
Încă un caz în care femeia primeşte mai mult decât bărbatul, conform
interpretării lui Ibn ‘Abbas a versetului:„Dacă însă nu are copil şi-l
moştenesc părinţii lui, atunci mama sa are dreptul la o treime...”

(Coran 4: 11). Pentru Ibn ‘Abbas, aceasta înseamnă că dacă o femeie moare, lăsând un soţ şi pe cei doi părinţi ai ei, soţului i se cuvine o jumătate, mamei o treime, iar tatălui o şesime.

După o comparaţie simplă între drepturile financiare şi obligaţiile femeii musulmane, o femeie musulmană britanică a concluzionat că Islamul nu a tratat femeile doar cu justeţe, ci şi cu generozitate.

PREŢUL SÎNGELUI FEMEII

Nu există nicio relatare autentică a spuselor Profetului, niciun consens al autorităţilor religioase (Ijma') pentru a stabili că preţul de sânge plătit pentru uciderea unei femei reprezintă jumătate din suma plătită pentru uciderea unui bărbat. Astfel rămâne o singură tradiţie autentificată pe acest subiect: „Pentru un suflet, o sută de cămile.” În continuarea subtitlului
Preţul sângelui, acelaşi pentru bărbaţi şi femei, şeicul Şaltut scrie: „Femeia, ca fiinţă umană, are aceleaşi origini precum bărbatul, sângele ei este acelaşi ca al lui, el provine din ea şi ea din el şi aceeaşi pedeapsă o vor primi amândoi de la judecători în cazul omuciderii; chinurile Iadului sunt cealaltă pedeapsă pentru uciderea unui bărbat sau a unei femei. Deci regula versetului se aplică uciderii accidentale a unui bărbat sau a unei femei.”
Relatările pe acest subiect în Coran sunt generale şi nu privilegiază
bărbatul acordându-i vreun statut special:„Cel care omoară un drept-
credincios din greşeală, trebuie să slobozească un rob credincios şi să
dea un preţ de sânge familiei lui...” (Coran 4: 92). Toţi sunt de acord cu
faptul că se adresează atât bărbaţilor, cât şi femeilor; de aceea se plăteşte
aceeaşi sumă.

ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI COMPORTAMENTUL FEMEII

Vălul sau acoperământul pentru cap (hijab) reprezintă pentru

occidentali un mare simbol de opresiune şi înrobire a femeilor. Pentru a vedea de cine şi de ce anume sunt de fapt oprimate femeile musulmance, e suficient să menţionez că Ministerul Educaţiei din Franţa a hotărât recent expulzarea din şcolile franeze a tuturor tinerelor femei musulmane care poartă văl! E de neuitat scena în care poliţiştii francezi împiedică o tânără femeie musulmană ce poartă batic să intre în liceu.

De fapt, legislaţia islamică i-a acordat o grijă deosebită femeii
musulmane, în scopul protejării demnităţii ei şi ridicării ei la o poziţie înaltă.
Condiţiile care i-au fost impuse în privinţa îmbrăcăminţii şi a podoabelor au
avut doar menirea de a o feri de stricăciunea derivată de etalarea
podoabelor cu ostentaţie. Aceasta nu constituie o limitare a libertăţii sale, ci urmăreşte să o apere, astfel încât să nu ajungă într-o situaţie umilitoare, să nu alunece în noroiul degradării şi să nu devină obiect al privirilor răufăcătorilor. Astfel, Dumnezeu porunceşte: „Şi spune drept credincioaselor să-şi plece privirile lor şi să-şi păzească pudoarea lor,
să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară şi să-şi
coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor
decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau
a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor, sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le
stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbaţi, care nu
mai au dorinţă, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea
femeilor. Şi să nu lovească cu picioarele lor, astfel încât să se afle ce
podoabe ascund ele! Şi căiţi-vă cu toţii, o, voi, drept-credincioşilor, faţă
de Dumnezeu, pentru ca voi să izbândiţi!” (24: 31).

Oricum, este clar că nu Islamul a inventat acoperirea capului, ci există şi în tradiţia iudeo-creştină, existând doar o diferenţă de însemnătate. Sfântul Tertulian în faimosul său tratat „Vălul fecioarelor” a scris: ”tânără femeie, poartă vălul când ieşi; pe stradă, ar trebui să îl porţi şi în biserică, ar trebui să îl porţi când eşti între străini, poartă-l şi în mijlocul fraţilor tăi...”
Coranul afirmă clar că vălul este esenţial pentru sobrietate, iar motivul
pentru care aceasta este importantă ne este precizat tot în Coran: „O, Profetule, spune-le soţiilor tale şi copilelor tale şi femeilor
dreptcredincioşilor să se învelească în jilbaburile(rochiile) lor, căci
astfel va fi mai lesne să fie recunoscute şi să nu li se pricinuiască
necazuri! Dumnezeu este Iertător şi Îndurător!” (33: 59) Acesta este punctul de vedere integral...sobrietatea înseamnă protecţie. Este una din
marile ironii din lumea noastră contemporană că acelaşi batic este un
venerabil semn de „sfinţenie” când este purtat...de către măicuţele catolice şi este defăimat, considerat simbol al „asupririi” când este purtat cu scopul protecţiei de femeile musulmane.
Conform normelor islamice, femeia musulmană:
Se îmbracă şi se împodobeşte decent: „... să nu-şi arate gătelile lor,
afară de ceea ce este pe dinafară (...) şi să-şi coboare vălurile peste
piepturile lor!” (Coran 24: 31). În timpul Profetului unele femei obişnuiau
să îşi acopere faţa. Flexibilitatea Islamului îi permite femeii să opteze sau
nu pentru acoperirea feţei.

Trebuie să păstreze decenţa în mers şi în vorbire: „Şi să nu lovească cu
picioarele lor, astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele!”(Coran
24: 31); „O, voi, soţii ale Profetului! Voi nu sunteţi ca niciuna dintre

femei. Dacă sunteţi pioase, nu vă arătaţi binevoitoare [faţă de bărbaţi], cu vorba, pentru ca acela care are o boală în inimă să nu poftească la voi, şi spuneţi vorbe potrivite!” (Coran 33: 32); îi este
poruncit să vorbească, dar conform normelor credinţei islamice.

Trebuie să fie mai presus de toate actele menite să stârnească şi să tenteze bărbatul, aşa cum se întâmpla în epoca ignoranţei, în perioada preislamică, sau în varianta modernă a Jahiliyei.

Are interdicţia de a folosi lucruri care îi afectează feminitatea.Bărbaţii
care se comportă ca femeile şi femeile care se comportă ca bărbaţii sunt
pedepsiţi la fel de către Dumnezeu.Profetul spune: „Trei [categorii de

persoane] nu intră în Paradis şi nu se bucură de vederea Frumuseţii lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii: un fiu care nu i-a ascultat pe părinţii săi, o femeie masculinizată şi un adulterin”.

Trebuie să evite să se afle într-un loc singură, cu un bărbat care nu este soţul ei, sau cu o persoană cu care se poate căsători, pentru a păstra o barieră între ea şi celălalt bărbat şi toate gândurile păcătoase, între reputaţia ei bună şi zvonurile false. Profetulspune: „Niciun bărbat nu

trebuie să se afle într-un loc izolat cu o femeie şi nicio femeie nu ar trebui să călătorească cu nimeni în afară de o persoană cu care nu se poate căsători.” sau soţul ei, desigur.

Trebuie evitate adunările de bărbaţi, excepţie făcând cazurile necesare sau scopurile considerabile, doar pentru strictul necesar. Participarea la rugăciunile în grup din moschee, căutând cunoaşterea, cooperarea în caritate şi promovarea credinţei sunt situaţii în care prezenţa femeii alături de bărbaţi este acceptată;

Prin aceste indicaţii şi regulamente, Islamul are grijă de siguranţa femeii şi a feminităţii sale, pentru ca ea să fie apărată de gurile profane; Islamul îi păstrează decenţa şi castitatea, ţinând-o departe de toţi factorii de abatere. Islamul are grijă de onoarea ei, luptând împotriva calomniei şi a celor care o răspândesc. Mai presus de toate, Islamul îi protejează sufletul şi îi calmează mintea...În acelaşi timp, Islamul protejează bărbatul de anxietate şi rătăcire, familia de despărţire şi societatea de prăbuşire şi destrămare. Noi trebuie să urmăm aceste precepte divine, aşa cum ne îndeamnă Dumnezeu:
„Apoi te-am aşezat Noi pe calea cea adevărată a religiei. Urmeaz-o,
aşadar, şi nu urma poftelor celor care nu ştiu!” (Coran 45: 18), pentru a nu ajunge în situaţia celor care refuză poruncile şi înţelepciunea divină, cum se întâmplă în Occident, care suportă consecinţele acestui lucru, precum desfrâul, decăderea morală ce a corupt tinerii şi a dus civilizaţia la ruină şi prăbuşire. Ni s-a recomandat să evităm cele două căi extreme: occidentul permisiv şi sihastria severă a orientului.

INDEPENDENŢA SOŢIEI – DIVORŢUL

Islamul are o poziţie de mijloc între creştinism şi iudaism cu privire la divorţ. Căsătoria în Islam este o legătură sacră care nu se poate desface decât dacă există motive. Cuplul a fost instruit să urmărească posibile remedii oricând căsătoria lor este în pericol. Nu este recomandat să se recurgă la divorţ decât în situaţia când nu există altă soluţie. Profetul Muhammad le-a spus credincioşilor: „dintre toate faptele permise divorţul este cel mai urât de Dumnezeu Preaînaltul” (Abu Dawud).

Nu este rezonabil să obligi doi oameni să rămână împreună împotriva voinţei lor. Nu e de mirare că întreaga lume creştină a fost obligată să permită divorţul, însă fără restricţiile şi moralitatea specifică Islamului. Iudaismul admite divorţul chiar şi fără un motiv.

Islamul recunoaşte divorţul, dar îl descurajează pe toate căile. De asemenea le este recunoscut ambilor soţi dreptul de a pune punct căsătoriei lor. Islamul i-a dat soţului dreptul de divorţ (talaq). În plus, spre deosebire de iudaism, si soţia are dreptul de a dizolva căsătoria, acest drept pe care ea l-a dobândit se numeşte khulu (plecarea soţiei).46 În Islam este cu certitudine simplu în teorie ca bărbatul să divorţeze de soţia sa. Dar devine foarte greu pentru el să transpună aceasta în practică; rata scăzută a divorţurilor o demonstrează cu prisosinţă. Pe de altă parte, deşi femeia nu poate declara divorţul precum bărbatul, ei nu îi este dificil să îl obţină, având drept motivaţie chiar şi simplul fapt că înfăţişarea soţului nu îi este pe plac. O femeie a venit la profetul Muhammad să ceară divorţul de soţul ei. Ea i-a spus profetului că nu are de ce să se plângă împotriva soţului ei. Singura problemă era că îl ura şi nu îl suporta. Profetul a întrebat-o ce a primit de la el şi ea a răspuns „o grădină”. Apoi el a întrebat-o: „Şi îi dai grădina înapoi?” Iar ea a răspuns: „Da”, după care profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) i-a spus omului să-şi ia grădina înapoi şi să divorţeze de ea.(Bukhari)

In unele situaţii soţia poate cere divorţul de soţul ei. Cruzimea soţului, abandonul fără motiv, soţul nu îşi îndeplineşte responsabilităţile conjugale, etc., constituie motive de divorţ. Pe scurt, Islamul a oferit femeii musulmane câteva drepturi de neegalat: ea poate divorţa prin khulu şi poate cere divorţul în nume propriu. Soţia musulmană nu a fost niciodată legată de un soţ recalcitrant. În cazul în care soţia alege să divorţeze trebuie să înapoieze dota soţului. Returnarea cadoului de nuntă în această situaţie este o compensaţie corectă pentru soţul dornic să o păstreze pe soţia sa în timp ce ea a ales să îl părăsească. Coranul a ordonat bărbaţilor să nu ia înapoi dota decât în situaţia în care soţia este iniţiatoarea divorţului.

Subiectul divorţului este coplex, condiţiile, paşii, principiile, drepturile şi obligaţiile ce implică un asemenea proces în legislaţia islamică sunt nenumărate şi rămâne ca fiecare să-şi dea silinţa să le studieze în propriul sistem, Şaria.

POLIGAMIA ŞI FEMEILE

Misionarii şi orientaliştii tratează subiectul poligamiei ca pe un ritual islamic, ca pe una dintre obligaţiile musulmanului sau, cel puţin, ca pe o practică islamică plăcută. Aceasta este o înţelegere greşită, o prejudecată. Copleşitoarea normă a mariajului, pentru un musulman, implică doar căsătoria cu o femeie care să îi fie alinarea, bucuria sufletului său, îngrijitoarea casei sale şi în care să aibă încredere şi să îi spună secretele. Astfel, calmul, iubirea şi mila, bazele unui mariaj conform Coranului, îi va susţine. Prin urmare învăţaţii spun: „Este nerecomandat ca un bărbat care are o soţie virtuoasă, modestă şi care este de ajuns pentru el să se căsătorească cu alta. Aceasta îl expune la ceea ce este interzis.”Dumnezeu Atotputernicul spune:„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu [toate] soaţele, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceţ cu totul [către vreuna dintre ele], lăsând-o [pe cealaltă] ca atârnată!”
(Coran 4: 129). Profetul a zis: „Bărbatul care a avut două soţii şi a
înclinat spre una din ele, în Ziua Judecăţii va fi înclinat într-o parte.”

Unui bărbat îi este interzis să se căsătorească cu o a doua soţie, dacă el se teme că nu va fi capabil să întreţină o a doua soţie sau se teme că nu va fi corect.

Părintele Eugene Hillman scrie în cartea sa „Reexaminarea poligamiei”: „Nicăieri în Noul Testament nu există un ordin explicit prin care să se susţină că mariajul este monogam şi nici o poruncă prin care poligamia este interzisă.”, deşi poligamia era o practică comună şi in societatea evreiască din timpul profetului Isus. Părintele Hillman accentuează faptul că biserica romană a interzis poligamia cu scopul de a se conforma culturii
greco-catolice (care prescria doar o soţiei legală, în timp ce tolera prostituţia şi concubinajul). El l-a citat pe Sfântul Augustin: „Acum într-adevăr în timpurile noastre, în conformitate cu obiceiurile romane, nu este permis să iei o altă soţie.” Biserica Africană şi creştinii africani le reamintesc adesea fraţilor lor europeni că interzicerea de către biserică a poligamiei este o practică culturală şi nu o dispoziţie categorică a creştinismului autentic.” Coranul de asemenea permite poligamia, dar nu fără restricţii. „...dar dacă
vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce
se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte...” (4: 3).

Coranul, contrar Bibliei, limitează numărul soţiilor la patru, o condiţie strictă fiind tratarea soţiilor cu dreptate şi în mod echitabil. Sfântul Coran nu recomandă poligamia, nici nu o consideră un ideal. Cu alte cuvinte, Coranul a „tolerat” sau „permis” poligamia şi nu mai mult. La întrebarea de ce este poligamia posibilă, răspunsul este simplu: în toate timpurile şi locurile au existat constrângeri sociale şi motive morale pro-poligamie. Versetele din Coran indică că problema poligamiei în Islam nu poate fi înţeleasă separat de obligaţiile faţă de orfani şi văduve: „Iar dacă vă temeţi că veţi fi nedrepţi cu orfanii, luaţi de soţii pe acelea care vă plac dintre femei – două, trei sau patru, dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. Aceasta [este situaţia care] vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept.” (Coran 4: 3). Islamul este religia potrivită tuturor locurilor şi timpului şi care nu ignoră aceste obligaţii.

În numeroase societăţi numărul femeilor îl depăşeşte pe cel al bărbaţilor. În S.U.A. sunt cel puţin 8 milioane de femei în plus faţă de bărbaţi. Într-o ţară asemenea Guineei sunt 122 de femei la 100 de bărbaţi. Ş.a.m.d.. Pentru a se stabili un echilibru în societate în această situaţie există mai multe soluţii, una dintre ele fiind celibatul, alţii ar prefera infanticidul feminin (care se întâmplă în câteva societăţi din lume astăzi!). Alţii cred că singurul mijloc este ca societatea să tolereze comportamente sexuale permisive precum: prostituţie, sex fără căsătorie, homosexualitate, etc. Pentru alte societăţi din Africa de astăzi, un mijloc de a soluţiona această problemă este poligamia, considerată o instituţie socială onorabilă. De exemplu, multe tinere mirese din Africa, creştine, musulmane sau de alte religii preferă să se căsătorească cu un bărbat căsătorit deoarece astfel dovedeşte el însuşi că e un soţ responsabil. Multe soţii îşi îndeamnă soţii să îşi mai ia o soţie pentru că nu îşi doresc ca ei să se simtă singuri. Aceste femei au simţit că poligamia poate fi o experienţă fericită şi benefică dacă soţiile cooperează între ele. E de remarcat, totuşi, că majoritatea musulmanilor au avut doar o soţie. Faptul că există câţiva musulmani care au avut mai mult de o soţie a devenit un subiect pentru propagandă împotriva Islamului, dând o impresie greşită asupra modului islamic de viată. Problema este că adesea femeile din vest, dar şi din alte culturi privesc poligamia ca pe un semn de degradare al femeilor. Pentru acele femei, eu le spun: “Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!”(109:4) În societatea islamică nu există „iubite” (ibovnice). Islamul le-a dat femeilor demnitate prin căsătorie şi le-a protejat de exploatarea bărbaţilor egoişti şi lacomi. Este mai bine şi mai demn să ai mai mult decât o soţie decât să ai un număr de iubite. Islamul te face răspunzător de faptele tale. Astfel, nu există familii cu un singur părinte sau copii nelegitimi în societatea islamică.

În Islam poligamia este o chestiune care presupune consensul mutual. Nimeni nu poate forţa o femeie să se căsătorească cu un bărbat căsătorit. Soţia are dreptul să scrie în contractul de căsătorie că nu este de acord ca soţul să se căsătorească cu o altă soţie. Cineva cu siguranţă poate spune că rata căsătoriilor poligame în lumea islamică este mult mai scăzută decât rata relaţiilor extraconjugale din vest. Cu alte cuvinte, bărbaţii musulmani contemporani sunt de departe mult mai monogami în comparaţie cu cei din lumea occidentală. Billz Graham, un eminent evanghelist creştin a recunoscut acest lucru. El spune: „Creştinismul nu poate compromite chestiunea poligamiei. Dacă până astăzi nu a fost capabil să o facă este în detrimentul său. Islamul a permis poligamia ca o soluţie la anumite situaţii sociale şi a lăsat-o la latitudinea firii umane, strict în cadrul definit de lege. Tările creştine fac un mare spectacol din monogamie, dar de fapt ele practică poligamia. Nu surprinde pe nimeni rolul jucat de amante în societatea occidentală. Islamul este o religie cu o bază corectă şi a permis musulmanilor să se căsătorească cu o a doua soţie, dacă trebuie, dar interzice strict orice alt tip de legătură cu scopul de a apăra probitatea morală a comunităţii. Unul dintre paradoxurile impenetrabile din „civilizata” noastra lume modernă52 este faptul că înşelarea soţiei fără acordul ei este perfect legitim, dar luarea unei a doua soţii cu liberul acord al primeia înseamnă încălcarea legii.